Călcat în picioare de cei din casă, numiţi „fraţi”

Ei m-au ocărât, m-au călcat în picioare                                                             înapoi ↔ următoarea

Dar Tu Doamne mie îmi dai îndurare;

Ei mi-au întors spatele fără ruşine

Dar Ţie Isuse îţi pasă de mine.

 

Tocmai cei de-aproape, tocmai cei din casă

În loc de un zâmbet mi-au dat o grimasă,

În loc de iubire, m-au lovit cu ură

Ieşindu-le vorbe urâte din gură.

 

Ei, care pretind că slujesc ’n-adunare,

Că se ostenesc şi că merg în lucrare,

Ei, sfinţi, credincioşi, pocăiţi (după nume),

Se poartă mai rău decât cei ce-s în lume.

 

Având multe feţe şi măşti o grămadă,

Pe-acela ce nu vrea cum cred ei să creadă,

L-acuză şi foarte urât îl tratează

Uitând că din ceruri Dumnezeu veghează.

 

Da, ei, însoţiţi de-alte duhuri străine

Cu toţi s-au unit să lovească în mine

Uitând ca Isus e acolo, priveşte

Şi c-a lor purtare pe El îl loveşte.

 

Da, Domnul cunoaşte trăirea lor care

E-ascunsă de fraţi, de păstori, de-adunare;

Până şi vecinii din jur pot să spună

Că despre ei n-au o părere prea bună.

 

Este o durere când cei de afară

Te fac ca să suferi, să plângi, să te doară;

Dar mai grea durere e-atunci când din casă

Ai tăi răni adânci, mari, în suflet îţi lasă.

 

O, nu mai e mult şi-ntr-o zi vor culege

A faptelor roadă şi vor înţelege,

Dar fi-va târziu, prea târziu să repare

A lor necreştină şi-urâtă purtare.

 

Mi-e greu când sunt astăzi călcat în picioare

Dar Domnu-mi dă pace, puteri, vindecare;

“Ferice de cel care rabdă-n ispită,

Primi-va cununa ce-i făgăduită.”

 

Cu Domnul alături noi mergem ‘nainte,

Nădejde având ‘n-ale Sale cuvinte,

Până vom ajunge-n Rai în veşnicie

Acol’ unde lacrimi, dureri n-o să fie.

                             Amin.

11 noiembrie 2013